Cine spune că nu-i este teamă de nimic, se inşeală amarnic. Şi eu am susţinut lucrul acesta, dar am conştientizat faptul că îmi este teamă de singurătate. Mă înspăimântă gândul acesta.
Câţi dintre noi nu s-au trezit cu aripile frânte, cu moralul plonjând în plin picaj din înaltul cerului spre planeta albastră, din lumea viselor frumos făurite spre cruda realitate a singurătăţii. Suntem destui - am putea inaugura chiar un club denumit cu succes "Paraşutism fără voie".
Dar din fericire, viaţa ne dă aripi pentru a putea visa din nou, aripi mai mari si mai puternice. Noi avem datoria de a ne redobândi curajul necesar pentru a ne ridica de la pamânt, pentru a zbura din nou printre norii albi de lapte. Nu trebuie să refuzăm să ne privim în oglindă şi să vedem acele aripi cum ne cresc la loc, acele "zâmbete tâmpe" - cum îmi place mie să le denumesc - care ni se întipăresc pe chip fără să ne dăm seama de ce.
Trebuie să încercăm să vedem pădurea ce se ascunde în spatele copacilor.
Omul nu poate trăi în trecut, nu este normal să rămână prins parcă într-un spaţiu şi timp de mult apus. Suntem nişte fiinţe curioase ce au nevoie să meargă înainte cu un curaj orb.
Unde ar fi fost acum omenirea, dacă nişte oameni nu ar fi avut curajul de a afirma că pământul este rotund, că atomul nu este cea mai mică particulă a materiei, că un aparat mai greu decât aerul poate zbura....Nu îmi pot imagina cum ar fi fost, dar oricum nu am fi trăit realitatea de azi.
Trebuie să avem curajul de a merge mai departe, de a afirma că trecutul este trecut şi că viitorul ne rezervă ceva nou şi mai frumos. Dar toate aceste frumuseţi trebuie să le putem împărtăşii cuiva.
Sper ca această teamă de singurătate să mă ferească de singurătatea în sine şi de efectul ei şi mai dureros: Aripile frânte ....
uuuuufffffff.........
RăspundețiȘtergerepot combate ce ai scris in atatea feluri ca ma doare capul numai cand ma gandesc. recunosc ca sunt si chestii adevarate unele lucruri spuse.
si acum sa incep: ce ma socheaza cel mai tare e faptul ca, in cazul meu, nu se mai potrivesc spusele din trecut cu cele din prezent. ideea e ca ieri aveam anumite convingeri cu care astazi nu mai sunt si acord. spun acest lucru avand in cap ideea ca omul se schimba des, influentat de o groaza de amanunte insignifiante. probabil si tonul tau optimist ce reiese din randurile scrise, ar fii inlocuit de pesimism si sila, daca te-ar dezamagi una din personele pe care le aveai in capsor la momentul redactarii acestor randuri.
si acum voi incerca sa prezint strict unele aspecte care ma deranjeaza la societate, adica opusul singuratii(=> singuratatea rocks) si spre final si unele aspecte care, prin intermediul societati, fac viata individului mirifica:
- cel mai tare ma doare sacrificiul personal suportat de individ pentru a se asigura binele societati(aici includem toate cacaturile pe care le suportam in viata cotidiana, si la lucrurile prohibite de lege. mai clar toate lucrurile impuse individului de societate, pentru ca aceasta din urma stie cel mai bine ce este si nu este benefic individului);
- in mintea mea, strcuturarea societatii ar trebui facuta in functie de inteligenta indivizilor, fara un prea mare pret pus pe latura patrimoniala. aaaaaa. stai ca asa se intampla de fapt in realitate. ce dobitoc sunt. lderii omenirii sunt sclipitori, nu pun in primul rand situatia financiara, si nu primesc ordine de la persoane din umbra, si acestia din urma nici nu exista.
- m-as lega putin si de organele care ar trebui sa asigure buna functionare a societatii. totusi ma gandesc ca ideea este buna si de fapt adevaratele probleme apar analizand calitatiile celor care indeplinesc aceste functii.
- cel mai tare stii ce ma distreaza, faptul ca noi, oamenii, avem idei multe, unele chiar bune, dar nu suntem in stare sa punem in practica ce gandim de cele mai multe ori, si daca reusim sa incepem, drumul e totusi lung, si din plictiseala cred, facem diverse mizerii care sa altereze fie scopul fie mijloacele prin care ne-am propus sa atingem scopul.
- contrans de societate, de ce sa renunte individul la telul sau suprem, pentru a realiza telul suprem al societati, daca acestea doua nu coincid???
- sa judecam altfel, e mai importanta societatea ptr individ, sau individul e mai important pentru societate??? eu cred in ultima varianta din simplul motiv ca societatea e creatia unui grup de indivizi. si uit asa ajung sa vorbesc de majoritate, si stau si eu sa ma intreb: daca 2 oameni imi spun ca ce fac eu nu e bine, ii ascult, imi uit cugetarile si fac ca ei(la o scara mult mai mare asa functioneaza si socitatea)
si, in mult asteptatul final, recunosc ca si singuratatea prezinta destule lipsuri. exista intradevar si momente de cumpana in viata individului, peste a caror trecere alte opinii si incurajri pot ajuta. vorbind de singurate excludem punctele de vedere divergente, ar lipsi diversitatea si asa fiecare ar ajunge propiul lui zeu. nu ar exista acele neplacute, dar benefice, dusuri reci care sa ne aduca la realitate.
concluzionand, omul(excluzand pe aceia pe care doar aspectul fizic ii transforma in oameni) nu va putea ajunge niciodata la apogeul existentei sale. vor exista mereu portiuni drepte, serpuite, care vor urca, care vor cobora, care vor duce in acelasi loc, si numai omul va decide daca va merge mai departe, daca se va opri, daca va cere ajutor, daca va oferi ajutor, daca va accepta ajutor.........
Intr-adevar, operatiunea "aripi frante" este una foarte dureroasa. Ramanand fara aripi nu mai poti zbura si te lovesti brusc de asfaltul rece care reprezinta realitatea. Dupa ce aripile ne-au fost frante, urmeaza o perioada de singuratate, de teama de a iesi din casa, din camera... Insa traiesti cu sperantza ca intr-o dimineatza vei observa ca ti-au crescut din nou aripi si ca poti sa zbori spre noile idealuri. Intotdeauna vei trai cu teama de a-ti fi din nou frante aripile. Dar cand acestea iti vor creste la loc, mai mari, mai frumoase si mai rezistente, vei uita ca exista riscul sa fii dezamagit si vei porni spre un alt zbor ce te poate face sa atingi infinitul...
RăspundețiȘtergere