miercuri, 15 iulie 2009

Într-un alt spectru de lumină ...

În urmă cu câteva zile am devenit fericitul posesor al diplomei de licenţă. Am terminat facultatea de Informatică din cadrul URA. Acum vreau să continui studiile de master în domeniul informaticii economice.
Problema mea a luat naştere în urma faptului că, timp de trei ani de zile m-am izbit de aerele de superioritatea ale studenţilor de la stat, astfel încat mă gandeam serios să aplic pentru un master in cadrul ASE-ului. Mă gândeam şi la faptul că angajatorii vor privii cu alţi ochi un absolvent de la ASE decât unul de la URA.
Trebuia să iau decizia: URA sau ASE?
Am analizat curricula ambelor unităţi de invăţământ superior şi am constat că este identică în proporţie de 90-95%. Avantajul ASE îl reprezenta faptul că aş fi putut intra pe locurile subvenţionate de la buget şi aş fi scutit banii de taxă. Avantajul URA îl reprezintă faptul că pot dobândii certificări Microsoft şi Oracle gratuite(prin acordurile semnate de universitate cu MS şi Oracle).
Totusi, mentalitatea asta idioata a romanilor - facultatile paticulare sunt degeaba - ma impingea catre ASE, doar pentru a-mi demonstra faptul ca pot termina si studiile unei facultati de stat.
Cu toate acestea, am ales URA in continuare.
Lasand acestea la o parte, si pentru a nu risca sa scriu offtopic, cred ca datorez cateva povesti care sa spulbere un pic mitul "facultatea particulara SUX"
Facultatea particulara, in speta, faculatea de informatica din cadrul URA nu "SUX" deloc.
Am citit diverse forumuri si am dat de multe pareri.
În continuare sunt prezentate informaţii concrete referitoare la facultatea IM, universitatea RAŞ

1. Ca peste tot, exista uscaturi, dar partea frumoasa este ca acele uscaturi, acei copii de bani gata, care nu dau doi bani pe scoala, nici nu vin la scoala.vin doar in sesiune si daca au noroc sa traga cu ochiul in stanga si in dreapta scot si ei un 5. poate exista si unii pe pile sau poate dau spaga dar sunt cazuri izolate, care pana la urma dau de cate un profesor ce nu poate fi "cumparat" si tarasc materia aia dupa ei pana in ultimul an cand sunt nevoiti sa invete pana la urma - deci tot sealeg cu ceva:))

2. profesorii sunt foarte bine pregatiti si isi dau interesul, se comporta civilizat faţă de studenti si apreciaza originalitatea nu neaparat invatatul "ca papagalu' " . Exista libertate de exprimare si dreptul la opinie este respectat. Bineinteles sunt si exceptii de la regula

3. dotarile sunt exceptionale, toate salile de curs fiind doatate cu proiectoare video, laboratoarele cu calculatoare performante(mai sunt si cateva "rasnite", care pornesc in 10 minute), iar mai nouau fost introduse table interactive ce functioneaza pe principiul touchscreen cu stylus

4. orarul ofera foarte mult timp liber, iar cursurile si seminariile sunt concentrate intr-o anumita parte a zilei, nefiind nevoit sa-ti pierzi toata ziua alergand intre faculate si casa de dimineata pana dupa-amiaza si de asemeni, in acest fel poti avea si un part-time job

5. sistemul de predare nu pune accent pe indoparea studentului cu materie, dimpotriva, cursurile sunt destul de "light" din punct de vedere al volumului de informatii primite. de obicei se predau bazele materiei respective, pentru ca la seminar sa se aprofundeze, plecand de la informatiile din curs, si pentru ca mai apoi studentul sa realizeze anumite proiecte acasa si pentru a le sustine practic la seminar.toate acestea, cumulate acopera foarte bine materia si realizeaza acest lucru treptat, astfel ca, in timpul presesiunii poti lua examenul mai usor si ramai si cu ceva in cap - daca ajungi in sesiune, trebuie sa inveti in 3-4 zile materia de pe un semestru => stres mai mare, materie acumulata pentru acel examen nu si pentru viitor(nu se sedimenteaza cunostintele ca si atunci cand realizezi un website spre exemplu,cu manuta ta, pe parcursul a o luna sa zicem)

6. m-au deranjat taxele care au crescut in fiecare an si faptul ca, daca plateai taxa anuala in 3 rate, ajungeai sa platesti 110% din valoarea ei(dar pana la urma acesta este rostul unei rate - hai sa nu fiu carcotas)


De ce atata dispret din partea celor de la stat faţă de cei de la URA? E simplu: pentru ca ei se cam oftica datorita faptului ca sunt tratati cu nesimtire de unii profesori, pentru ca au un orar care-i tine ocupati 9 ore din zi(din care poate doar 5 ore le reprezinta timpul efectiv de curs/seminar, restul fiind ferestre intre cursuri), pentru ca invata in niste conditii mai putin placute decat noi, pentru ca au profi care nu accepta ca studentul sa aiba vreo parere personala, pentru ca odata ajunsi la un loc de munca, vad ca impart acelasi birou cu un fost student de la URA - deci ei s-au chinuit mai mult decat cel de la URA, pentru ca la final amandoi sa ajunga sa lucreze pe posturi similare si sa fie platiti la fel.
Si, pentru a se consola cumva, se ascund in spatele numelui unei universitati de stat cu o varsta respectabila in invatamantul romanesc si incearca sa arunce cu noroi in cei de la URA.
Am un coleg care este student si la Poli si la URA si mi-a spus ca, sincer, scoala se face in aceeasi masura in ambele locuri, dar ca la Poli este bataia de cap mult mai mare.
Pana la urma toti suntem oameni, iar nivelul de inteligenta si bunul simt al unei persoane nu va fi niciodata dat de titulatura unei universitati sau de faptul ca aceasta este de stat sau particulara.
Cat despre angajatorii care nu vor decat absolventi de la ASE, ar trebui sa gandeasca astfel: atunci cand cumperi ceva de marca se poate sa ai ghinionul de a pune mana pe o copie ieftina, sau poti pune mana pe un produs autentic al marcii respective dar care sa reprezinte doar categoria Low-entry. Cu alte cuvinte facultatea absolvita nu ofera certitudinea unui absolvent bine pregatit.

Nu in ultimul rand, nu uitati: mari universitati din lume sunt particulare (EX: Cambridge University)

Ca sa inchei, precizez ca nu sunt Richie Rich, am avut numai colegi normali, care chiar daca unii dintre ei aveau o situatie financiara net superioara faţă de a mea, asta nu-i scutea sa invete de le sareau capacele, am avut o viata de student frumoasa si am cunoscut oameni deosebiti - iar Balul de Absolvire a fost bestial:))

duminică, 21 iunie 2009

Nu am chef azi !

Stau întins în pat şi mă întreb ce-i cu mine, de unde atâta lene, de unde atâta lipsă de chef? Îmi este lene să conştientizez că-mi este lene. Mi s-a urât, oare, cu binele?
Am ajuns să detest sistemul de învăţământ, să detest profesorii cu titluri pompoase care sunt mai proşti decât noaptea, care pozează în posturi de semi-zei fără supuşi loiali (aici îi exclud pe acei lingăi cu un IQ sub media populaţiei galinacee, care ar face orice pentru o notă mare). Am ajuns să detest acei "studenţi eminenţi", care odată smulşi de pe băncile facultăţii ajung să se angajeze, în urma unui interviu în cadrul căruia au impresionat cu ajutorul unei diplome cu note aproape de perfecţiune, iar în momentul în care trebuie să se achite de îndatoririle postului îşi prind cu succes urechile.
Conştientizez faptul că sunt capabil să dobândesc rezultate remarcabile cu un minim de efort, dar în momentul în care o persoană a cărei exprimare în limba romană (Limba Română este înca limba oficială în Romania, conform Constituţiei României), lasă de dorit din punct de vedere gramatical, din punct de vedere al folosirii inadecvate a unor expresii şi neologisme, dobândeşte rezultate similare cu ale mele, încep să cred că sistemul de evaluare este deficitar şi conduce la clasificări eronate ale competenţelor profesionale.
Acum se naşte întrebarea: "Pentru ce să mă mai agit atâta, când oricum şansele mele de angajare ţin în proporţie de 90% de factori externi de genul: nepotisme, pile, criterii idioate de evaluare, capacitatea redusă de selecţie a candidaţilor, a evaluatorului desemnat de către instituţie, etc?"
Acum, în plină criză economică, când cele mai optimiste previziuni demască un sumbru pesimism, mi se cere să merg înainte cu incredere, să-mi exploatez la maxim neuronul deja suprasolicitat. Nu mă pot plânge de lipsuri, dar o fac altii în locul meu, lucru care, sincer nu mă motivează în nici un fel, ba dimpotrivă, îmi alimentează subconştientul cu negativism şi-mi sporeşte gradul de stres. În ultima lună mi s-a demonstrat încă odată, ceea ce ştiam deja: atunci când depinzi de cineva, sau de ceva sunt şanse foarte mari ca lucrurile să ia o turnură proastă.
Ca orice om, am unele dorinţe neîmplinite, iar în acest moment incertitudinea ce pluteşte pretutindeni nu face altceva decât să-mi sugereze că aceste dorinţe sunt departe de a se materializa, deci, încep să rămân în pană de motivaţie, fapt ce duce la lipsa de chef.
Trist dar adevărat.
Pâna la următoarea postare, plec în căutarea chefului pierdut!
Deja parcă mă simt mai bine scriind aceste rânduri incoerente, fără fund şi fără cap.

duminică, 8 martie 2009

.... Vise dulci-amărui ....

Dulcele gust al destrămării este un articol scris de o foarte bună prietenă. Eu nu am făcut altceva decât sa-l public pe blog, bineînţeles, cu acordul ei



*************************************************************************************************

Întunericul se lasă încet peste oraş ...
Luminile se sting rând pe rând, străzile se cufundă în linişte, câte un căţel speriat latră neştiind de ce...
În puterea nopţii, învăluită de voalul viselor, ea este prinsă într-un alt timp şi spaţiu ....
Acolo ea simte cu adevărat ....

*************************************************************************************************

- Dulcele gust al destrămării -

Niciunul dintre noi nu a presimtit ceea ce avea sa se intample.

Totul a inceput... la fel cum incepe totul – o poveste incredibil de frumoasa de dragoste. Ana si Bogdan se iubeau mai presus de cuvinte, mai mult decat isi dadeau chiar ei seama. Ana sunt eu, iar aceasta este povestea mea.

Imi aduc aminte totul de parca ar fi fost ieri. Rememorez fiecare clipa, si fiecare amintire ma loveste acum ca o palma pe fata fina a unui copil.

*

Ma gandesc, ce am facut sa merit asta? Cu siguranta trebuie sa existe un motiv. Nu nu e realitate, trebuie sa ma trezesc. Ma uit in jur si descopar ca ma aflu intr-un loc atat de familiar si totusi este vis. Sa fie oare vis? Dar este atat de real. Bogdan e langa mine. Ne privim in ochi, ne zambim. Cobor privirea putin mai jos. Mainile noastre s-au contopit! Daca Bogdan este langa mine, nu poate fi un vis.

Zambesc. Privesc marea. De ce suntem aici? Acasa este iarna.Este februarie. Si totusi este atat de cald. Gandurile imi alergau prin minte precum alearga masinile pe sosea. Nu pot simti decat fiori... de fericire. Fiecare pas pe nisipul fierbinte ma adanceste si mai tare in vis. Nu e nimic rau. Eu si Bogdan ne iubim. Ne iubim de ani de zile, din liceu.

Da, asa este atunci iubirea era pura, inocenta. Nu ne era frica sa ne aratam o lacrima unul in fata celuilalt. Si totusi, ce face acest vis sa para atat de real? Sa fie oare teama de a avea dreptate, teama de a recunoaste ca o iubire inedita, ce s-a sfarsit cu o lacrima ramane infipta in suflet mai puternic decat o capusa sub piele?

Si da, imi doresc sa pastrez aceste clipe in suflet mai mult decat oricat, orice. Sa ne plimbam vesnic in pe aceasta plaja. Sa ne traim viata, probabil departe unul de celalalt si apoi sa ne intalnim sa terminam aceasta poveste undeva departe, pe lumea cealalta.

Il strang de mana pe Bogdan si brusc, deschid ochii. Plaja a disparut. In locul muzicii valurilor s-a asternut acum linistea. A fost doar un vis. Un vis frumos, o iluzie diabolic de aproape de realitate.

Zambesc, petru ca stiu ca in clipa in care voi intoarce capul spre dreapta Bogdan va fi acolo. Ma intorc, il strang in brate, se intoarce cu fata spre mine, ma saruta apoi adormim la loc unul in bratele celuilalt.

*

E dimineata. Deschid ochii si o mireasma de cafea imi trezeste simturile. Zambesc. Ma intind. Dau plapuma la o parte si buimaca pornesc spre bucatarie. Ma intampina cu un sarut. Deborda de energie.

„Hai sa mergem intr-o plimbare pana la ai tai”, imi spune in timp ce a sorbit din cafea. Zambesc si spun: „Abia astept!”. Era o idee grozava pt ziua de duminica ce tocmai incepuse.

Va voi scuti acum de picanteriile discutiei noastre de apoi si de dazlantuirea ce-a urmat. E prea personal si prea profund si simplul gand la ceea ce a urmat ma face sa tremuri si imi smulge o lacrima... de fericire. I-am iubit fiecare gest, fiecare cuvant. L-am iubit de tot!

De-as fi recunoscut din timp ca dorinta mea ca iubirea asta sa ramana vie e mai mare decat orice alta, nu mi-as fi patat amintirile. Si dorinta aceea, oarecum divina, de a ne iubi etern pe lumea-ailalalta s-ar fi implinit.

Ne imbracam si ne pregatim sa plecam. „Ce-ai zice daca ne-am plimba pana acolo?”, ii spun. „Nu crezi ca e prea frig? ”, spune Bogdan. „Este, insa si asa mergem mai mereu cu masina. Hai macar pana la ai mei sa facem o plimbare.”. Zambeste si zice: „De acord!”.

Ne plimabam. Brusc imi amintesc de visul ce l-am avut in noaptea precedenta. Eram asa fericita incat nu puteam sa spun nimic. Nu stiam insa ca ceea ce urma sa se intample, avea sa schimbe totul.

Ne aflam acum pe strada unde locuiesc parintii mei. Ei ne asteapta cu masa pusa. Il opresc. Il iau in brate. Zambesc. Apoi ii dau drumul. Observ ca din spate se apropie o masina neagra. Nu dau importanta, il fac doar pe Bogdan atent – sa se fereasca.

Ne apropiem din ce in ce mai mult de casa. Bogdan imi lua intre timp geanta de pe umar. Sa nu care cumva sa obosesc. Zambesc. Mergem tremurand, prin zapada. Masina se opri in dreptul nostru. Geamul fumuriu se deschise. Chipul unui barbat imbracat in negru se arata. Bogdan, probabil vazand ceva ce eu am omis, o lua la fuga, lasandu-ma in urma.

Aud o impuscatura. Ma arunc la pamant in speranta ca glontul sa nu ma atinga, insa arunc o privire in urma lui Bogdan. Silueta i se pierdu in zare.

Incerc sa ma protejez, fug spre casa parinteasca. Poarta e incuiata. Cheile sunt ingeanta... geanta la Bogdan. „Prea tarziu!”

O armata de barbati inarmati coborara din masina. M-au prins de mana si au urlat la mine: „Avem nevoie de ostatici. Ce credeti voi astia tineri? Revolutia abia acum incepe!”.

Nu inteleg ce se intampla. Plang de teama. Cineva imi ordona sa ma potolesc. Nu ma pot gandi la Bogdan. Este oare bine? Ce s-a intamplat cu ea? De ce-a fugit? De ce m-a lasat in urma? Parintii lui. Asta trebuie sa fie! S-a speriat si a fugit sa-i protejeze.

„Cam las baietasul ala. Te-a lasat in urma sa putrezesti.”. Lacrimile ma podidira, insa necunoscutul continua. „Tinerii din ziua de azi. Se lauda ca iubesc, ca stiu ce aia iubire, dar la prima primejdie isi vad interesul.”. Incerc sa-l apar, incerc sa ii explic ca greseste, ca nu trebuie sa faca nimic, ca nu i-am privit pe barbati, ca nu stiu cum arata sic a imi pot da drumul. „Nu te obosi fetito. Asa spuneti toate. Ceasul tau tocmai a sunat! Vreo ultima dorinta? Hai, nu mai plange. Vei muri o eroina, in fata unei intregi natiuni. Vom transmite moartea ta tuturor. Sa intelegea ca se poate muri pentru patrie.”. „Nu inteleg, ii spun. Ce s-a intamplat? Ce am facut? De ce eu? Pentru ce luptati?”. „Nu trebuie sa intelegi, cel putin tu nu trebuie sa intelegi. Acum spune care ti-e ultima dorinta si apoi ciocul mic!”.

Nu ma puteam gandi decat la Bogdan. Ma simteam tradata. A fugit si m-a lasat in urma. De ce?!

„Vorbesti?”, intreba unul dintre ei. „E ultima sansa de a-ti pune o dorinta. Zii!”

„Nu vreau decat sa ma lasati sa vorbesc cu el.”. Unul dintre ei imi intinde un telefon: „Formeaza!”

Formez numarul. Ma simt atat de tradata, de dezamagita. Viata mea deja e pe sfarsite. Visul meu oricum s-a destramat. Il iubesc... Il urasc! Lacrimile imi curgeau pe obraji. Imi era asa de frig! Raspunse la telefon pana sa imi dau seamna ce se intapla. Nu ma pot aduna si tot ce pot sa mai spun acum este:

„De ce, Bogadan? De ce ai fugit si m-ai lasat sa mor?...”.

De partea cealalta a firului... tacere.

SFARSIT

Mesajul Autorului

Sutem increzatori in faptele noastre. Ne dorim mereu ce nu putem avea. Visam la iubire absoluta si ne credem genii. Insa, vine o zi in viata noastra in care o poveste ca a Anei si a lui Bogdan ne trezeste la realitate. Ipocrizia ne caracterizeaza fie ca ne place sa recunoastem sau nu. Din nefericire, iluzia ne conduce. Credem ca noua nu ni se poate intampla. Credem ca noi suntem divini. Ca oricat rau am face vom face ulterior suficient de mult bine incat sa ne spalam pacatele. Tineri de altadata, ajutati-i pe cei din noile generatii sa fie mai buni. Sa creada ca fericirea exista.

Oamenii vor alege mereu propriul bine in fata, chiar si a celor iubiti.

Sa iubim cu gandul la iubirea aceea absoluta.

O.L.B.


*************************************************************************************************

miercuri, 4 martie 2009

Aripi frânte...


Cine spune că nu-i este teamă de nimic, se inşeală amarnic. Şi eu am susţinut lucrul acesta, dar am conştientizat faptul că îmi este teamă de singurătate. Mă înspăimântă gândul acesta.
Câţi dintre noi nu s-au trezit cu aripile frânte, cu moralul plonjând în plin picaj din înaltul cerului spre planeta albastră, din lumea viselor frumos făurite spre cruda realitate a singurătăţii. Suntem destui - am putea inaugura chiar un club denumit cu succes "Paraşutism fără voie".
Dar din fericire, viaţa ne dă aripi pentru a putea visa din nou, aripi mai mari si mai puternice. Noi avem datoria de a ne redobândi curajul necesar pentru a ne ridica de la pamânt, pentru a zbura din nou printre norii albi de lapte. Nu trebuie să refuzăm să ne privim în oglindă şi să vedem acele aripi cum ne cresc la loc, acele "zâmbete tâmpe" - cum îmi place mie să le denumesc - care ni se întipăresc pe chip fără să ne dăm seama de ce.
Trebuie să încercăm să vedem pădurea ce se ascunde în spatele copacilor.
Omul nu poate trăi în trecut, nu este normal să rămână prins parcă într-un spaţiu şi timp de mult apus. Suntem nişte fiinţe curioase ce au nevoie să meargă înainte cu un curaj orb.
Unde ar fi fost acum omenirea, dacă nişte oameni nu ar fi avut curajul de a afirma că pământul este rotund, că atomul nu este cea mai mică particulă a materiei, că un aparat mai greu decât aerul poate zbura....Nu îmi pot imagina cum ar fi fost, dar oricum nu am fi trăit realitatea de azi.
Trebuie să avem curajul de a merge mai departe, de a afirma că trecutul este trecut şi că viitorul ne rezervă ceva nou şi mai frumos. Dar toate aceste frumuseţi trebuie să le putem împărtăşii cuiva.
Sper ca această teamă de singurătate să mă ferească de singurătatea în sine şi de efectul ei şi mai dureros: Aripile frânte ....

vineri, 9 ianuarie 2009

Brainstorming - Toate-s vechi şi noi sunt toate

O dimineaţă ca oricare alta ... un sunet ascuţit şi enervant ma trezeşte din lumea viselor. Caut cu disperare sursa acestei moderne "pupeze din tei" ... într-un final găsesc telefonul mobil şi opresc alarma.
Mă îndrept agale spre bucătărie cu gândul la o cafea aburindă. Pornesc laptopul şi aştept să se încarce sistemul de operare, apoi aştept să se conecteze la micul meu hot-spot pentru a putea citi presa online. Cu cafeaua alături incep sa răsfoiesc printre tab-urile browserului.
Winamp-ul redă în surdină streaming-ul unei emisiuni radio matinale plină de poante şi comentarii acide.
Deschid casuta de mail a prăfuitului yahoo şi descopăr câteva notificări asupra unor commenturi de pe câteva bloguri si de pe hi5. Mai frunzăresc câteva minute paginile virtuale, când deodată sună telefonul - remider-ul, promt ca de obicei, îmi aminteşte de ziua de naştere a unui prieten.
Mă uit la ceas si văd că trebuie să plec la servici. Mă echipez corespunzător şi plec linistit spre metrou. In urechi imi urla muzica de pe MP3 Player...Trec printre diverşi oameni grăbiţi, mă strecor printre maşini parcate haotic pe străduţele şi aşa destul de înguste; la un colţ de bloc, stând pe o treaptă, o băbuţa sărmană îşi aşează mica tarabă compusă din doua coşuleţe(unul cu mărar şi unul cu pătrunjel) ca în fiecare dimineaţă, ridică ochii şi mă urmăreşte cu privirea ei cea tristă, lăsând să se vadă greutăţile cauzate de lipsuri si de vârstă. Mă indepartez dar chipul ei îmi rămâne întipărit pe retină. Un amalgam de simţiri îmi tulbură mintea ... mi-e milă de ea, urăsc această creaţie malefică a omului denumită BAN şi încerc să fiu fericit că nu sunt în locul ei...dar nu pot.
Ajung în metrou şi privesc pe geam întunericul din tunel...câteodată mai apare câte un neon, o urmă vagă de lumină în acea beznă apăsătoare ... dar dispare fulgerător. Încerc să revin cu picioarele pe pământ, dar mă macină ceva. Realizez pentru a nu stiu câta oară cât de nedreaptă este viaţa. Realizez că sunt inconjurat de sute de persoane, că acasă am o familie care mă iubeşte, dar că sunt totuşi singur.
Viaţa este o junglă în care supravieţuiesc doar cei puternici. La un moment dat vei fi nevoit să calci pe cadavre şi să nu priveşti în urmă, vei fi nevoit să ingropi adânc în memorie imagini hidoase ale realităţii doar pentru a putea continua drumul acesta care nimeni nu ştie unde duce.
Spiritul animalic există în fiecare dintre noi şi se manifestă de fiecare dată când un vânt mai puternic stârneşte flacăra fiarei din noi.
Regulile şi legile nu ne protejează pe noi ca indivizi ci asigură în mod inconştient perpetuarea speciei. În lipsa lor ne-am autodistruge.
Este fascinant acest echilibru.
Suntem un fir de praf în acest Univers, iar viaţa noastra reprezintă o milisecundă spaţială. Mă întreb câte persoane realizează acest lucru şi mă întreb ce rost are să conştientizezi aşa ceva, pentru că oricum ne vom rezuma în continuare la a ne trăi viaţa: învăţăm pentru a avea o meserie, muncim pentru a ne putea hrăni pe noi şi pe copiii noştrii şi murim.
Totul face parte dintr-un sistem ce se auto-întreţine. Suntem doar materie angrenată într-un ciclu nesfârşit de metamorfoze. Toate-s vechi şi noi sunt toate.