.... Vise dulci-amărui ....

Dulcele gust al destrămării este un articol scris de o foarte bună prietenă. Eu nu am făcut altceva decât sa-l public pe blog, bineînţeles, cu acordul ei

*************************************************************************************************

Întunericul se lasă încet peste oraş ...
Luminile se sting rând pe rând, străzile se cufundă în linişte, câte un căţel speriat latră neştiind de ce...
În puterea nopţii, învăluită de voalul viselor, ea este prinsă într-un alt timp şi spaţiu ....
Acolo ea simte cu adevărat ....

*************************************************************************************************

- Dulcele gust al destrămării -

Niciunul dintre noi nu a presimtit ceea ce avea sa se intample.

Totul a inceput... la fel cum incepe totul – o poveste incredibil de frumoasa de dragoste. Ana si Bogdan se iubeau mai presus de cuvinte, mai mult decat isi dadeau chiar ei seama. Ana sunt eu, iar aceasta este povestea mea.

Imi aduc aminte totul de parca ar fi fost ieri. Rememorez fiecare clipa, si fiecare amintire ma loveste acum ca o palma pe fata fina a unui copil.

*

Ma gandesc, ce am facut sa merit asta? Cu siguranta trebuie sa existe un motiv. Nu nu e realitate, trebuie sa ma trezesc. Ma uit in jur si descopar ca ma aflu intr-un loc atat de familiar si totusi este vis. Sa fie oare vis? Dar este atat de real. Bogdan e langa mine. Ne privim in ochi, ne zambim. Cobor privirea putin mai jos. Mainile noastre s-au contopit! Daca Bogdan este langa mine, nu poate fi un vis.

Zambesc. Privesc marea. De ce suntem aici? Acasa este iarna.Este februarie. Si totusi este atat de cald. Gandurile imi alergau prin minte precum alearga masinile pe sosea. Nu pot simti decat fiori... de fericire. Fiecare pas pe nisipul fierbinte ma adanceste si mai tare in vis. Nu e nimic rau. Eu si Bogdan ne iubim. Ne iubim de ani de zile, din liceu.

Da, asa este atunci iubirea era pura, inocenta. Nu ne era frica sa ne aratam o lacrima unul in fata celuilalt. Si totusi, ce face acest vis sa para atat de real? Sa fie oare teama de a avea dreptate, teama de a recunoaste ca o iubire inedita, ce s-a sfarsit cu o lacrima ramane infipta in suflet mai puternic decat o capusa sub piele?

Si da, imi doresc sa pastrez aceste clipe in suflet mai mult decat oricat, orice. Sa ne plimbam vesnic in pe aceasta plaja. Sa ne traim viata, probabil departe unul de celalalt si apoi sa ne intalnim sa terminam aceasta poveste undeva departe, pe lumea cealalta.

Il strang de mana pe Bogdan si brusc, deschid ochii. Plaja a disparut. In locul muzicii valurilor s-a asternut acum linistea. A fost doar un vis. Un vis frumos, o iluzie diabolic de aproape de realitate.

Zambesc, petru ca stiu ca in clipa in care voi intoarce capul spre dreapta Bogdan va fi acolo. Ma intorc, il strang in brate, se intoarce cu fata spre mine, ma saruta apoi adormim la loc unul in bratele celuilalt.

*

E dimineata. Deschid ochii si o mireasma de cafea imi trezeste simturile. Zambesc. Ma intind. Dau plapuma la o parte si buimaca pornesc spre bucatarie. Ma intampina cu un sarut. Deborda de energie.

„Hai sa mergem intr-o plimbare pana la ai tai”, imi spune in timp ce a sorbit din cafea. Zambesc si spun: „Abia astept!”. Era o idee grozava pt ziua de duminica ce tocmai incepuse.

Va voi scuti acum de picanteriile discutiei noastre de apoi si de dazlantuirea ce-a urmat. E prea personal si prea profund si simplul gand la ceea ce a urmat ma face sa tremuri si imi smulge o lacrima... de fericire. I-am iubit fiecare gest, fiecare cuvant. L-am iubit de tot!

De-as fi recunoscut din timp ca dorinta mea ca iubirea asta sa ramana vie e mai mare decat orice alta, nu mi-as fi patat amintirile. Si dorinta aceea, oarecum divina, de a ne iubi etern pe lumea-ailalalta s-ar fi implinit.

Ne imbracam si ne pregatim sa plecam. „Ce-ai zice daca ne-am plimba pana acolo?”, ii spun. „Nu crezi ca e prea frig? ”, spune Bogdan. „Este, insa si asa mergem mai mereu cu masina. Hai macar pana la ai mei sa facem o plimbare.”. Zambeste si zice: „De acord!”.

Ne plimabam. Brusc imi amintesc de visul ce l-am avut in noaptea precedenta. Eram asa fericita incat nu puteam sa spun nimic. Nu stiam insa ca ceea ce urma sa se intample, avea sa schimbe totul.

Ne aflam acum pe strada unde locuiesc parintii mei. Ei ne asteapta cu masa pusa. Il opresc. Il iau in brate. Zambesc. Apoi ii dau drumul. Observ ca din spate se apropie o masina neagra. Nu dau importanta, il fac doar pe Bogdan atent – sa se fereasca.

Ne apropiem din ce in ce mai mult de casa. Bogdan imi lua intre timp geanta de pe umar. Sa nu care cumva sa obosesc. Zambesc. Mergem tremurand, prin zapada. Masina se opri in dreptul nostru. Geamul fumuriu se deschise. Chipul unui barbat imbracat in negru se arata. Bogdan, probabil vazand ceva ce eu am omis, o lua la fuga, lasandu-ma in urma.

Aud o impuscatura. Ma arunc la pamant in speranta ca glontul sa nu ma atinga, insa arunc o privire in urma lui Bogdan. Silueta i se pierdu in zare.

Incerc sa ma protejez, fug spre casa parinteasca. Poarta e incuiata. Cheile sunt ingeanta... geanta la Bogdan. „Prea tarziu!”

O armata de barbati inarmati coborara din masina. M-au prins de mana si au urlat la mine: „Avem nevoie de ostatici. Ce credeti voi astia tineri? Revolutia abia acum incepe!”.

Nu inteleg ce se intampla. Plang de teama. Cineva imi ordona sa ma potolesc. Nu ma pot gandi la Bogdan. Este oare bine? Ce s-a intamplat cu ea? De ce-a fugit? De ce m-a lasat in urma? Parintii lui. Asta trebuie sa fie! S-a speriat si a fugit sa-i protejeze.

„Cam las baietasul ala. Te-a lasat in urma sa putrezesti.”. Lacrimile ma podidira, insa necunoscutul continua. „Tinerii din ziua de azi. Se lauda ca iubesc, ca stiu ce aia iubire, dar la prima primejdie isi vad interesul.”. Incerc sa-l apar, incerc sa ii explic ca greseste, ca nu trebuie sa faca nimic, ca nu i-am privit pe barbati, ca nu stiu cum arata sic a imi pot da drumul. „Nu te obosi fetito. Asa spuneti toate. Ceasul tau tocmai a sunat! Vreo ultima dorinta? Hai, nu mai plange. Vei muri o eroina, in fata unei intregi natiuni. Vom transmite moartea ta tuturor. Sa intelegea ca se poate muri pentru patrie.”. „Nu inteleg, ii spun. Ce s-a intamplat? Ce am facut? De ce eu? Pentru ce luptati?”. „Nu trebuie sa intelegi, cel putin tu nu trebuie sa intelegi. Acum spune care ti-e ultima dorinta si apoi ciocul mic!”.

Nu ma puteam gandi decat la Bogdan. Ma simteam tradata. A fugit si m-a lasat in urma. De ce?!

„Vorbesti?”, intreba unul dintre ei. „E ultima sansa de a-ti pune o dorinta. Zii!”

„Nu vreau decat sa ma lasati sa vorbesc cu el.”. Unul dintre ei imi intinde un telefon: „Formeaza!”

Formez numarul. Ma simt atat de tradata, de dezamagita. Viata mea deja e pe sfarsite. Visul meu oricum s-a destramat. Il iubesc... Il urasc! Lacrimile imi curgeau pe obraji. Imi era asa de frig! Raspunse la telefon pana sa imi dau seamna ce se intapla. Nu ma pot aduna si tot ce pot sa mai spun acum este:

„De ce, Bogadan? De ce ai fugit si m-ai lasat sa mor?...”.

De partea cealalta a firului... tacere.

SFARSIT

Mesajul Autorului

Sutem increzatori in faptele noastre. Ne dorim mereu ce nu putem avea. Visam la iubire absoluta si ne credem genii. Insa, vine o zi in viata noastra in care o poveste ca a Anei si a lui Bogdan ne trezeste la realitate. Ipocrizia ne caracterizeaza fie ca ne place sa recunoastem sau nu. Din nefericire, iluzia ne conduce. Credem ca noua nu ni se poate intampla. Credem ca noi suntem divini. Ca oricat rau am face vom face ulterior suficient de mult bine incat sa ne spalam pacatele. Tineri de altadata, ajutati-i pe cei din noile generatii sa fie mai buni. Sa creada ca fericirea exista.

Oamenii vor alege mereu propriul bine in fata, chiar si a celor iubiti.

Sa iubim cu gandul la iubirea aceea absoluta.

O.L.B.

*************************************************************************************************