Nu am chef azi !

Stau întins în pat şi mă întreb ce-i cu mine, de unde atâta lene, de unde atâta lipsă de chef? Îmi este lene să conştientizez că-mi este lene. Mi s-a urât, oare, cu binele?
Am ajuns să detest sistemul de învăţământ, să detest profesorii cu titluri pompoase care sunt mai proşti decât noaptea, care pozează în posturi de semi-zei fără supuşi loiali (aici îi exclud pe acei lingăi cu un IQ sub media populaţiei galinacee, care ar face orice pentru o notă mare). Am ajuns să detest acei "studenţi eminenţi", care odată smulşi de pe băncile facultăţii ajung să se angajeze, în urma unui interviu în cadrul căruia au impresionat cu ajutorul unei diplome cu note aproape de perfecţiune, iar în momentul în care trebuie să se achite de îndatoririle postului îşi prind cu succes urechile.
Conştientizez faptul că sunt capabil să dobândesc rezultate remarcabile cu un minim de efort, dar în momentul în care o persoană a cărei exprimare în limba romană (Limba Română este înca limba oficială în Romania, conform Constituţiei României), lasă de dorit din punct de vedere gramatical, din punct de vedere al folosirii inadecvate a unor expresii şi neologisme, dobândeşte rezultate similare cu ale mele, încep să cred că sistemul de evaluare este deficitar şi conduce la clasificări eronate ale competenţelor profesionale.
Acum se naşte întrebarea: "Pentru ce să mă mai agit atâta, când oricum şansele mele de angajare ţin în proporţie de 90% de factori externi de genul: nepotisme, pile, criterii idioate de evaluare, capacitatea redusă de selecţie a candidaţilor, a evaluatorului desemnat de către instituţie, etc?"
Acum, în plină criză economică, când cele mai optimiste previziuni demască un sumbru pesimism, mi se cere să merg înainte cu incredere, să-mi exploatez la maxim neuronul deja suprasolicitat. Nu mă pot plânge de lipsuri, dar o fac altii în locul meu, lucru care, sincer nu mă motivează în nici un fel, ba dimpotrivă, îmi alimentează subconştientul cu negativism şi-mi sporeşte gradul de stres. În ultima lună mi s-a demonstrat încă odată, ceea ce ştiam deja: atunci când depinzi de cineva, sau de ceva sunt şanse foarte mari ca lucrurile să ia o turnură proastă.
Ca orice om, am unele dorinţe neîmplinite, iar în acest moment incertitudinea ce pluteşte pretutindeni nu face altceva decât să-mi sugereze că aceste dorinţe sunt departe de a se materializa, deci, încep să rămân în pană de motivaţie, fapt ce duce la lipsa de chef.
Trist dar adevărat.
Pâna la următoarea postare, plec în căutarea chefului pierdut!
Deja parcă mă simt mai bine scriind aceste rânduri incoerente, fără fund şi fără cap.